vineri, 9 iulie 2010

Uraganul de ziare

3
Uraganul de ziare

Evenimentele din decembrie continuă să provoace acum, după douăzeci de ani, vii polemici pe tema: revoluţie, sau lovitură de stat? Cel mai avizat dintre istorici, Alex Mihai Stoenescu, vorbeşte despre un proces revoluţionar foarte complex, pe care îl situează între decembrie 1989 şi mai 1990, adică de la debutul acestui proces la Iaşi până la alegerile care au legitimat un nou regim politic. Un amplu studiu promite Emil Constantinescu şi eu chiar cred că singurul preşedinte adevărat pe care l-a avut România până acum este cel mai avizat şi cel mai credibil analist nu doar datorită faptului că a fost în mijlocul evenimentelor, nu doar datorită faptului că a avut acces la informaţii secrete, dar mai ales datorită faptului că are o strălucită minte de om politic, o solidă cultură şi un foarte expresiv stil.
Eu nu sunt nici măcar istoric, aşa că mă voi abţine de la o discuţie oţioasă despre caracterul revoluţionar al loviturii de stat, sau despre revoluţia autentică furată de nomenclatura comunistă. Eu cred că evenimentele din decembrie 1989 sunt unice în istoria lumii, deoarece pentru prima dată o revoluţie, sau ce-o fi fost, s-a transmis în direct la televizor, pentru prima dată în istoria lumii generalii dădeau ordine de pe micul ecran. Televiziunea, atât de urgisită de Ceauşescu, îşi lua o strălucită revanşă. Chiar „revoluţionarii” din Bacău stăteau la mesele din restaurantul „Bistriţa” şi aşteptau, cu ochii pe ecran, să zboare elicopterul de pe CC pentru a năvăli şi ei în sediul comitetului judeţean de partid! Televiziunea şi radioul au fost folosite aşa până la ultima mineriadă, când un foarte cunoscut radiojurnalist transmitea informaţii şi ordine minerilor.
Eu am susţinut încă de atunci că noi de fapt suntem în toiul celui de al treilea război mondial, un război în care combatanţii folosesc o armă cu mult mai eficace decât cea atomică: informaţia. Mijloacele de comunicare în masă a informaţiei, fie că sunt scrise, fie că sunt audiovizuale devin tunurile, avioanele de asalt, crucişătoarele cu care combatanţii manipulează masele, distrug fiinţa unui popor pentru a-l transforma într-o masă de sclavi, folosesc o falsă democraţie pentru a acapara totul: puterea politică şi financiară, economia, cultura, sănătatea, alienarea omului ajungând astfel la paroxism.
În acest scenariu apocaliptic, alături de televiziune şi radio, presa tipărită are un loc deosebit. În decembrie, dar mai ales în ianuarie şi în lunile care au urmat, mii de titluri au apărut în Bucureşti, în capitalele de judeţ, dar şi în târguri mai modeste. La chioşcurile de ziare se făceau cozi lungi în fiecare dimineaţă, eu chiar mă abonasem la o căsuţă poştală pentru a fi sigur că primesc titlurile care mă interesau. Fructul interzis atâţia ani de regimul comunist, informaţia, era oferit acum românilor într-o cantitate impresionantă, spre fericirea lor, care-l savurau fără să ştie cât de otrăvit este. Abia acum, când turma dezorientată îl aclamă pe un preşedinte mult mai sinistru decât Ceauşescu, vedem cât rău a făcut – şi continuă să facă – presa.
Acum douăzeci de ani, însă, exultam, eram convins că, în sfârşit, voi putea să scriu ce vreau, unde vreau, cât vreau. Amicul meu Manole Auneanu, care era şef la „Urzica”, şi-a dat demisia şi a pornit o revistă pe cont propriu: „Baricada”. O culegea la Târgovişte şi o tipărea la Giurgiu, alerga cu maşina lui nu prea nouă mii de kilometri, deoarece în Bucureşti nici vorbă să mai încapă la vreo tipografie, dar era fericit că este propriul său stăpân. Eu i-am propus lui Liviu să facem şi noi o publicaţie a sindicatului. El o vedea ca pe un buletin intern, eu ca pe o revistă nedepartamentală, o replică la „Tribuna şcolii”, rebotezată „Tribuna învăţământului”. Admiteam că trebuie o pagină sindicală, dar voiam şi una de literatură, şi mai ales multe pagini de opinii. La tipografie am fost refuzaţi ferm, deoarece nu aveam „aprobare”. De la… cine? Tovarăşul Toma nu mai era, să ne dea aprobare, dar maistrul a ridicat din umeri şi a spus că el „nu riscă”. Ne-am dus la proaspătul înfiinţat FSN, unde în cabinetul tovarăşului Toma l-am găsit instalat pe Viorel Savin. Ne-a primit foarte amabil, s-a mirat şi el de frica celor de la tipografie, noi i-am vorbit despre proiectul nostru, apoi, când a auzit că vrem să botezăm revista „Şcoala băcăuană”, sau „Catedra băcăuană”, ne-a întrebat de ce nu facem o revistă pentru toată ţara. Chiar, de ce? Hai să-i zicem CATEDRA, pur şi simplu. Aşa a rămas. Am plecat cu „aprobarea” noului „secretar cu propaganda”, am trecut la machetarea primului număr şi am publicat pe pagina a patra, pentru prima dată în România, „Declaraţia universală a drepturilor omului” însoţită de următoarea notă scrisă de mine:
„Tipărim, pentru prima dată într-o publicaţie românească, „Declaraţia universală a drepturilor omului” adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948. Adunarea Generală a recomandat statelor membre să nu precupeţească nici unul din mijloacele care le stau la dispoziţie pentru a publica în mod solemn textul Declaraţiei şi „pentru a face astfel ca el să fie distribuit, afişat, citit şi comentat în principal în şcoli şi în alte instituţii de învăţământ, indiferent de statutul politic al ţărilor şi teritoriilor”. Textul pe care-l avem la dispoziţie este în limba română şi este tipărit de Serviciul de Informaţii al Naţiunilor Unite. El a fost trimis în judeţe, unde probabil a fost predat la D.C.A. Eu am „furat” câteva exemplare de la Comitetul Judeţean de Cultură şi l-am oferit unor prieteni. Îl pun acum la dispoziţia tuturor educatorilor, în speranţa că le va fi util în viitoarele ore educative.”
„România liberă” a semnalat iniţiativa mea, când am ajuns la Bucureşti am trecut pe la redacţie, l-am cunoscut pe ziaristul cu adevărat militant Petru Mihai Băcanu şi am început o colaborare care va dura peste zece ani. Sunt foarte mândru de această perioadă din activitatea mea de ziarist, după cum mi-ar fi foarte ruşine dacă numele meu s-ar afla în actuala formulă penibilă din toate punctele de vedere a ziarului. „România liberă” a murit, ziarul care îi poartă acum numele este un impostor!
Al doilea articol publicat de mine în acele zile în „Deşteptarea” se referă, evident la presă şi-l reproduc mai jos.



Arma unui ziarist este stiloul

Aproape că am uitat cum arată un ziar adevărat!
Aproape că am uitat ce cuprinde un ziar adevărat! Şi n-au trecut nici douăzeci de ani de când presa noastră încă mai arăta a presă adevărată; se publicau ştiri, anchete, reportaje, interviuri, ziarele contribuiau cu adevărat la formarea opiniei publice, la lupta împotriva imposturii, a imoralităţii, a hoţiei, la lupta împotriva tuturor formelor efemere în care se manifestă Răul veşnic. Această emergenţă spre libertate a durat câţiva ani, atâţia câţi au fost între noaptea stalinistă şi noaptea ceauşistă. Colegii mei de generaţie îşi amintesc, însă, câtă speranţă ne puneam noi, cei care abia ieşisem de pe băncile Universităţii, în presă. În condiţiile unui regim politic monopartid, presa putea şi trebuia să fie cel mai important factor de opoziţie, care să echilibreze, prin critica deciziilor abuzive, un sistem politic ce altfel evoluează în mod fatal spre dictatură.
De la gestionarul care fură la cântar, până la ministrul care dă dispoziţii aberante, presa putea să pună în discuţie pe oricine. Iată de ce, sub pretextul lipsei de hârtie, presa a fost practic desfiinţată la începutul anilor 70. Adevăraţii ziarişti, unii chiar nemembri de partid, au fost daţi afară, locul lor luându-l activişti verificaţi, sau tineri muncitori trimişi la „Ştefan Gheorghiu” şi şcoliţi peste noapte. Dintre aceştia, unii chiar aveau talent şi au trăit ani de zile un coşmar, în care ceea ce ar fi vrut ei să scrie nu apărea, iar ceea ce apărea în ziar erau aberaţii foarte departe de modul lor de a gândi.
Dictatura s-a bazat pe activişti. Dictaturii i-a fost frică de ziarişti!
Revoluţia le-a redat ziariştilor armele, confiscate timp de multe decenii. Este de datoria lor să le folosească. Este de datoria lor să-şi amintească faptul că ziaristul are un singur Dumnezeu: ADEVĂRUL!
Toţi profitorii de pe urma dictaturii, de la gestionarii care vindeau cu suprapreţ produse deficitare – şi în ultimul timp toate erau deficitare! – până la activiştii care vindeau posturi, apartamente, libertate, orice, acumulând averi fabuloase, toţi trebuie să plătească.
Toţi impostorii trebuie să treacă la locul lor. Un activist care a stat în şedinţe de când este el, ce calificare mai are? Să se recalifice!
Adevăratele valori, care în aceste zile se retrag, timid, asemenea cuiva care, după ani de zile de întuneric, vede brusc lumina orbitoare a soarelui, să fie scoase în evidenţă, să nu lăsăm ca tot impostorii, cu impertinenţa ce-i caracterizează, să iasă în faţă!

Deşteptarea, dec. 1989

Un comentariu: