-2-
A fost sau n-a fost
Filmul regizorului vasluian Corneliu Porumboiu, care încearcă să răspundă la întrebarea capitală: a fost, sau n-a fost revoluţie la Vaslui în acel 22 decembrie 1989, analizează cu umor dilema în care sunt şi băcăuanii: a fost, sau nu a fost revoluţie la Bacău? Criteriul pe care îl propune moderatorul televiziunii vasluiene, personaj central în film, este ora şi minutul în care a zburat Ceauşescu şi compania cu elicopterul de pe CC. Au venit vasluienii în piaţa din faţa comitetului judeţean de partid înainte, sau după istorica decolare? Dacă au venit înainte, a fost revoluţie, dacă nu, nu!
Fuga lui Ceauşescu de pe acoperişul comitetului central eu am privit-o la televizor. Eram răcit, aveam febră, stăteam ghemuit în fotoliu, înfofolit ca să mă apăr de frigul din casă şi priveam resemnat la ce se întâmplă în piaţa plină de oameni aduşi să aclame, ca de obicei, înfierând cu mânie proletară pe huliganii de la Timişoara. Reacţia inversă a mulţimii, care pe mine m-a surprins, l-a surprins şi pe tovarăşul preşedinte, care, descumpănit, a întors spatele microfonului şi s-a lăsat călăuzit spre elicopter chiar de viitorul său călău. Eu am sărit de pe fotoliu şi am strigat: gata, s-a terminat cu Ceauşescu! Nevastă-mea şi cu Oana au venit repede să vadă ce s-a întâmplat de strig aşa, apoi au început, precipitat, să se îmbrace pentru a merge în centru, „la revoluţie”. De afară se auzeau scandările coloanelor de muncitori de la URA şi de la Maşini-unelte, care erau probabil organizate de mai înainte, deoarece ar fi fost imposibil să facă în câteva minute cel puţin doi kilometri, ca să nu mai vorbim de steaguri găurite, lozinci, tot tacâmul. Am aflat mai târziu că „revoluţionarii” care au ocupat comitetul judeţean, în frunte cu actorul Geo Popa, un fel de Ion Caramitru de Bacău, erau în restaurantul hotelului Bistriţa şi aşteptau semnalul. Cum ei au atacat sediul judeţenei de partid după decolarea elicopterului, dacă aplicăm criteriul din filmul lui Corneliu Porumboiu trebuie să conchidem că la Bacău nu a fost revoluţie. Cei de la Bucureşti au avut însă grijă să împuşte şi patru militari din Bacău, deoarece trebuia să avem şi noi eroii noştri. Din comitetul judeţean s-au furat covoare şi televizoare, până când un FSN format ad hoc de Geo Popa, Viorel Savin şi alţii care or fi avut „sarcina” asta a pus stăpânire pe clădire şi pe balconul din care, după scenariul ştiut încă de la Timişoara, au luat cuvântul diferiţi „revoluţionari” clamând o revoltă mai mult sau mai puţin trucată. Nu se ştia încă bine dacă „revoluţia” este anticeauşistă sau, Doamne fereşte, este chiar anticomunistă! Priveam la televizor, îngrijorat de faptul că Dan încă nu venise acasă şi în Bucureşti se trăgea cu gloanţe adevărate, apoi am ascultat relatarea celor două „revoluţionare” care fuseseră până în piaţa numită acum „Piaţa Tricolorului” şi erau revoltate de ce văzuseră. Indignarea, ura împotriva lui Ceauşescu erau legitime, dar cine le clamau!
A doua sau a treia zi, când mi-a mai stat febra, am ieşit şi eu în oraş. Pe străzi patrulau soldaţi, sau civili îmbrăcaţi în uniforma gărzilor patriotice. Oamenii se salutau cu zâmbetul pe buze, trăiau euforia eliberării de coşmar, fără să bănuiască faptul că îi aştepta un coşmar şi mai mare. La intrarea din spate a fostului de acum comitet judeţean de partid se înghesuia o lume pestriţă, unii cu cereri diferite, alţii sperând să pună şi ei mâna pe ceva la înghesuială, cei mai mulţi gură-cască. Mi-am făcut loc destul de greu până la uşă, dar aici păzeau cu puşca în bandulieră mai mulţi militari. L-am recunoscut pe Toma Jămneală, care era îmbrăcat în uniforma gărzilor patriotice şi patrula, important, în hol. L-am strigat şi i-am spus, naiv, că vreau să stau de vorbă cu Viorel Savin sau cu altcineva dintre cei care se instalaseră în locul secretarilor judeţenei de partid, să-mi ofer serviciile.
- Du-te acasă, mi-a spus ziaristul deghizat, dacă va fi nevoie de tine, vei primi un telefon.
Am plecat oarecum derutat. De ce această atmosferă de conspiraţie, de ce să înlocuiască un ziarist stiloul cu puşca? La urma urmei, ce se întâmplă în spatele uşilor păzite de armată? M-am dus la ziar, care devenise peste noapte din „Steagul roşu” – „Deşteptarea”, dar şi aici o patrulă înarmată m-a oprit, m-a legitimat, apoi m-a condus între arme în redacţie. Faptul că soldaţi care veniseră în armată doar de câteva luni şi nu ştiau prea bine cum se foloseşte o puşcă erau trimişi în patrulare sub conducerea câte unui sublocotenent tot atât de tânăr şi neexperimentat reprezenta un adevărat pericol. Câteva zile mai târziu, când m-am dus la Băceşti să văd ce face mămica, am fost oprit de o asemenea echipă la intrarea în Roman. Un soldăţel s-a postat în faţa maşinii, a pus puşca la ochi şi a îndreptat-o spre mine, în timp ce ofiţerul, politicos, a salutat şi mi-a cerut actele. I le-am dat, dar i-am atras atenţia asupra faptului că arma se poate descărca accidental. Acea perioadă în care legea era suspendată putea să producă haos. Este meritul românilor că acest haos nu s-a produs, nici măcar când a fost provocat, cum s-a întâmplat la Târgu Mureş. Am trecut cu maşina prin sate. Sute de ţărani mergeau pe şosea fără rost. Oricând puteau agresa pe oricine, dar ei erau ca nişte copii în vacanţă, erau bucuroşi, aveau feţele radioase şi făceau semnul victoriei cu două degete, aşa cum văzuseră la televizor.
Jămneală avusese dreptate: spre surprinderea mea, am primit un telefon de la Liviu Chiscop. Eram colegi în biroul sindicatului şi mă invita să refacem sindicatul pe baze noi. Urma să-i spunem Sindicatul Liber din Învăţământ, să-l înscriem la tribunal, dar aveam nevoie de un comitet de iniţiativă, de un statut etc. Mai întâi, însă, ar trebui să scriem un articol în care să ne cerem scuze, în numele cadrelor didactice, pentru faptul că am educat elevii în spirit comunist şi l-am adulat pe Nicolae Ceauşescu. Am protestat violent. Nu-i adevărat, eu cel puţin nu am făcu aşa ceva, cum nu au făcut majoritatea profesorilor din România. Ba dimpotrivă, eu cred că şcoala a avut un rol important în rezistenţa pe care întregul nostru popor a opus-o comunismului. Pentru a nu mi-o lua Liviu Chiscop înainte şi a îndeplini ceea ce cred că era „o sarcină”, m-am grăbit să scriu un articol pe care l-am publicat în „Deşteptarea” şi pe care îl reproduc aici:
Pentru un învăţământ umanist
Tinerii au fost sufletul revoluţiei care a răsturnat dictatura ! Aceşti tineri sunt crescuţi de şcoala noastră românească, să nu uitam acest lucru. Tiranul a încercat, în mod diabolic, să distrugă tocmai dimensiunea umanistă a şcolii. N-a reuşit pentru că profesorii, chinuiţi cu tot felul de corvezi, de la munca agricolă la spălatul duşumelelor sau la măturatul străzilor, au găsit timp să insufle elevilor lor dragostea pentru libertate, sentimentul dreptăţii, respectul faţă de Om! Dincolo de învăţământul ideologic şi informarea politică, făcute formal sau evitate de majoritatea slujitorilor şcolii, dincolo de exploatarea nemiloasă la care au fost supuşi copiii prin practica în producţie - această formă mascată de sclavaj - profesorii au educat la elevi, în puţinul timp şcolar pus la dispoziţie, respectul pentru marile valori umaniste ale poporului nostru şi ale lumii, adevărata dragoste de patrie, respectul pentru drepturile omului.
Pentru ca aceste tendinţe, manifestate clandestin în învăţământul nostru de până acum, să poată redeveni trăsăturile esenţiale şi definitorii ale învăţământului românesc, sunt necesare schimbări fundamentale, de la planul de învăţământ, programe şi manuale, la elaborarea unei noi legi a învăţământului şi a unui nou statut al personalului didactic. Este necesară formarea unei comisii de specialişti, coordonată de domnul profesor Gh.Vaideanu, care să lucreze la aceste documente în aşa fel încât în aprilie, când vom avea un Parlament liber ales, comisia să vină cu propuneri concrete în acest sens, pentru ca anul şcolar 1990-1991 să fie cu adevărat un An Nou pentru învăţământ.
Până atunci, însă, ar fi necesare nişte măsuri concrete, urgente, aplicabile chiar din ianuarie, pentru că anul şcolar in curs trebuie terminat în noile condiţii ale democraţiei.
La început ar fi necesară organizarea unor comisii pentru învăţământ ale consiliilor judeţene ale F.S.N. Este necesară renunţarea la practica agricolă, la practica în producţie cu "plan de producţie", 1a exploatarea elevilor, la autogospodărire. Şcoala este o instituţie vitală pentru Naţiune şi ea trebuie finanţată de la buget. Trebuie înlocuite obiectele cu caracter politic, cum ar fi aşa-zisul "socialism ştiinţific", cu obiecte ca: etica, estetica, drepturile omului, educaţie cetăţenească, obiecte care să contribuie la educaţia umanistă a elevilor. De asemenea, este necesară revizuirea urgentă a programelor de literatură română, limbi străine, istorie, geografie.
Fie ca şcoala românească să renască, odată cu întreaga noastră Naţiune, în România renăscută la 22 decembrie 1989 !
Deşteptarea,din 29 dec.1989
22 dec. 2009
