- 1 -
Două aniversări
Ieri am împlinit 70 de ani. Am sărbătorit evenimentul foarte modest. Nu şi-au amintit de ziua mea aniversară decât soţia, copiii, nepoţii şi câţiva foşti elevi, care m-au felicitat prin telefon sau prin e-mail. Am primit un mesaj tocmai din Canada. Nu m-a supărat prea tare faptul că am fost scos din scena publică de indiferenţa oamenilor, nu de cine ştie ce conspiraţie: nu am asemenea gânduri paranoice. Vorba lui Bacovia: „Mai bine singuratic şi uitat/ Pierdut, să te retragi nepăsător/ În ţara asta plină de humor/ Mai bine singuratic şi uitat…”
Azi privesc la televizor cum întreaga lume aniversează 20 de ani de când Zidul Berlinului a căzut. Furia oamenilor a dărâmat acest simbol al comunismului, făcând astfel ca ziua de 10 noiembrie să marcheze sfârşitul celei mai odioase epoci din istoria omenirii. Sunt veniţi la serbările din Berlin şefi de stat din Europa, doamna Hillary Clinton din SUA, actori ai evenimentelor din 1989, ca Mihail Gorbaciov şi Lech Walesa, europeni din toată lumea, dar mai ales berlinezii, cei care au dărâmat acum douăzeci de ani zidul sinistru la propriu. Acum s-a construit un zid simbolic de 1,5 km. din 1000 piese de domino făcute din polistiren şi având înălţimea de 2,5 m. Zidul jucărie a fost dărâmat de Lech Walesa cu un bobârnac, deşi se spunea că această onoare îi va reveni lui Mihail Gorbaciov. Probabil groparul comunismului nu suportă nici acum, după atâţia ani, ideea că perestroika lui şi celebrul glastnosti, în loc să fi reformat comunismul, dându-i o faţă umană, cum ar fi vrut să facă şi la noi Ion Iliescu, l-a îngropat definitiv. Au urmat focuri de artificii, concerte, serbări la care a participat, prin intermediul televiziunii, întreaga planetă.
Anul 1989 a reprezentat încoronarea unui proces început cu mult timp înainte, în Polonia, continuat în Ungaria, cu sângeroasa răscoală din 1956, în Cehoslovacia anului 1968, cu primăvara de la Praga, cu oameni providenţiali ca Ioan Paul al II-lea, Lech Walesa, în sfârşit, Mihail Gorbaciov. Exact la 200 de ani de când revoluţia din Franţa promova ideile egalitariste care vor fi sintetizate în celebrul manifest comunist de la 1848, idei care au terorizat omenirea aproape întreg secolul XX, regimurile comuniste din Est cădeau precum piesele de domino din jocul lui Walesa. Mihail Gorbaciov a refuzat să intervină, probabil spera că Uniunea Sovietică este un colos imposibil de antrenat în acest joc şi poate că socialismul reinventat de Gorbaciov ar trăi şi acum, dacă nu ar fi fost încercarea de lovitură de stat a comuniştilor conservatori, încercare eşuată care l-a adus pe tronul Rusiei pe ţarul Boris. Mândria velicoruşilor, despre care vorbea şi Lenin, a contribuit la destrămarea Uniunii Sovietice, popoarele din ex-spaţiul sovietic urmând un drum chiar mai anevoios decât cele din „lagărul socialist” spre asumarea propriei identităţi.
Dar să ne întoarcem în 1989.
În România teroarea atinsese cota maximă. Deşi împrejurul lui totul se dărâma, Ceauşescu persista în credinţa sa fanatică, ba chiar îi reproşa lui Gorbaciov faptul că nu intervine în Ungaria, Polonia, sau în Cehoslovacia pentru a salva comunismul. Noi aflam ce se întâmplă în lume doar de la radio Europa Liberă, deoarece ziarele, radioul şi televiziunea de la Bucureşti transmiteau numai obişnuitele texte propagandistice, mai ales că se pregătea congresul partidului. Convins că în România nu se poate face nimic, poate chiar că vom rămâne singura ţară comunistă din Europa, eram pradă unei depresii pe care o duceam, recurent, încă din studenţie. Acum era mai accentuată decât în alte dăţi, deoarece în timp ce ţările vecine se trezeau, noi pregăteam cu entuziasm cel de al XIV-lea congres al partidului. Mihai Miron, soţul Violetei, ziarist şi el la radio, a venit în Bacău să imprime declaraţii prin care toţi românii să-şi exprime entuziasmul cu care cer să fie reales Ceauşescu în fruntea partidului. Mi-a telefonat şi m-a rugat să vorbesc şi eu. L-am refuzat, reproşându-i mai mult în glumă că vrea să mă compromită. „Nu te compromit, mi-a spus, este pentru România Internaţional”. „Va să zică vrei să mă compromiţi în toată lumea, m-am amuzat eu. Mai bine dă-mi nişte benzină.” Era foarte greu să faci rost de benzină. După multe ore de stat la coadă, abia dacă primeai zece litri. Maşina radioului avea benzină pe care o lua cu bonuri, fără să stea la rând. Şoferul, bucuros de câştig, mi-a umplut o canistră de douăzeci de litri. Am mai vorbit, apoi Mihai s-a dus la tovarăşul Albu, primarul Bacăului, care sigur şi-a exprimat dorinţa fierbinte ca Nicolae Ceauşescu să fie reales la al XIV-lea congres!
Mihai Miron avea nişte „sarcini” cel puţin suspecte. Faptul că aduna acum adeziuni vorbite din toată ţara nu era mare lucru, ba chiar era o treabă pentru un ziarist de duzină. În urmă cu câţiva ani, însă, a fost în Franţa cu sarcina de a-i lămuri pe Gheorghe Zamfir şi pe Sergiu Celibidache să vină în ţară. O misiune asemănătoare a avut Adrian Păunescu, atunci când a fost trimis în SUA pentru a-l face pe Mircea Eliade să vină în România, sau măcar să spună câteva vorbe bune despre Ceauşescu. Ambele misiuni au fost ratate. Mihai îmi povestea că Gheorghe Zamfir l-a primit bine, i-a oferit chiar un disc „stereo”, dar a refuzat categoric să discute măcar despre venirea în ţară. La Sergiu Celibidache nici nu a fost primit, i s-a răspuns din spatele unei uşi ferecate că maestrul nu vorbeşte cu nimeni din România şi gata. În toamna lui 1990, când ziariştii încercau să se organizeze, ştiu că participam la întrunirile care au pregătit apariţia AZR, adică Asociaţia Ziariştilor Români, când am primit un telefon de la Mihai prin care mă invita să vin la o întrunire la Casa Scânteii, unde se pregătea un congres al ziariştilor care urma să se ţină la Braşov. Am constatat că în sală erau ziariştii hai să le zicem filocomunişti, care nu-i agreau deloc pe cei de teapa lui P. M. Băcanu adunaţi în AZR. Nu am dat curs următoarelor întruniri, de atunci nici nu m-am mai văzut cu Mihai. Am aflat că a devenit universitar; predă, culmea, etică pentru jurnalişti!
În vara lui 1989, când totul în jur fierbea, numai la noi îngheţul era din ce în ce mai mare, priveam la televiziunea de la Chişinău ca la un ideal de libertate de expresie. Făcusem rost de o antenă cu mulţi elemenţi, pe care o montasem pe terasa blocului şi prindeam astfel, în condiţii tehnice penibile, postul TV din Moldova. Bucureştenii priveau la bulgari. Poate chiar acest fapt ar fi trebuit să-i facă atenţi pe tovarăşi, dar cinismul lor era atât de mare, încât nu le păsa de nimic. Circula o anecdotă potrivit căreia Ceauşescu, dorind să arate că şi în România există oameni care se opun regimului, a trimis nişte activişti într-un mare combinat să provoace o revoltă. Au adunat mii de muncitori în curtea fabricii, a luat unul dintre ei cuvântul şi a spus:
- Tovarăşi, de mâine retribuţia va fi micşorată cu 50%.
- Ceauşescu PCR ! au scandat, cu entuziasm, muncitorii.
A doua zi i-au adunat iar şi un activist a luat cuvântul mai convingător:
- Tovarăşi, de mâine nu veţi mai lua nici un ban pentru munca voastră.
- Ceauşescu PCR ! au strigat, cu acelaşi entuziasm , muncitorii.
A treia zi, supărat, activistul care trebuia să producă revolta a spus:
- Tovarăşi, va trebui să vă spânzurăm.
S-a lăsat o linişte mare şi activiştii, bucuroşi, aşteptau să înceapă revolta, când un muncitor mai curajos a cerut cuvântul şi, în aprobarea generală, a întrebat:
- Frânghia o aducem noi, sau ni se dă de la întreprindere?
Acest comportament sinucigaş se accentua pe măsură ce lumea din jurul României se schimba. Chiar activiştii deveniseră blazaţi, îşi îndeplineau sarcinile cu lehamite, o lehamite pe care o transmiteau şi celorlalţi. La începutul anului şcolar a fost convocată conferinţa judeţeană a sindicatului din învăţământ. Am fost anunţat că voi fi ales în biroul judeţean. Alegerile erau formale, de fapt erau aleşi cei pe care-i nominaliza comitetul judeţean de partid, iar prezenţa mea pe această listă se explica nu prin cine ştie ce isprăvi sindicale nemaipomenite, ci prin faptul că trebuia să fie în birou şi cel puţin un nemembru de partid, iar eu răspundeam acestei exigenţe formale. M-am hotărât să refuz, dar nu oricum, ci să iau cuvântul în conferinţă şi să spun că nu vreau să particip la o alegere mincinoasă. Am aşteptat să-mi vină rândul la cuvânt. În sală era o încordare datorată faptului că tovarăşul secretar Olaru, care trebuia să participe din partea comitetului judeţean de partid, nu venise la conferinţă. Rapoartele s-au citit mai mult de formă, erau aceleaşi de fiecare dată, apoi s-au făcut propunerile, care de fapt se ştiau, ar fi urmat luările de cuvânt şi surpriza pe care eu o pregătisem, când a venit tovarăşul secretar. Foarte plictisit, obosit, mai mult îngrijorat de ştirile la care noi nu aveam acces, a mormăit câteva cuvinte şi a cerut să se încheie lucrările conferinţei. Tovarăşii care încă nu au luat cuvântul, printre care eram şi eu, să-l dea în scris pentru procesul verbal ! Evident, m-am lăsat păgubaş, protestul meu nu ar mai fi avut nici un rost. Am devenit astfel membru în biroul judeţean al sindicatului din învăţământ, fără voia mea, dar cu o complicitate dată de sentimentul de inutilitate al oricărui gest de protest.
În lunile care au urmat, acest sentiment s-a amplificat. Mai ales după căderea zidului de la Berlin, care a marcat izolarea totală a României, devenită un fel de Cuba europeană, sentimentul de zădărnicie a oricărei revolte mă făcea să accept totul cu resemnare. Pe la mijlocul lui noiembrie am mers până la Bucureşti, să le duc bani şi mâncare lui Dan şi Oanei, care erau amândoi studenţi. La întoarcere, de la gară m-am dus direct la liceu, unde urma să dorm în secretariat, lângă telefon, deoarece se făcea de gardă în preajma congresului partidului, ca nu cumva duşmanul de clasă, care pândeşte în umbră, să atace instituţiile statului socialist. Această aberantă paranoia era întreţinută cu asiduitate, deoarece amplifica sentimentul de frică, sentiment care, alături de foame şi frig erau instrumentele ideale de îndobitocire a poporului. În alţi ani eu scăpam de această corvoadă: nu eram pe listă, deoarece oricum nu mă duceam, chiar dacă urma să fiu sancţionat. Anul acesta, însă, am insistat să fiu pus şi eu de gardă, m-am instalat în secretariat, am dat telefon acasă şi am spus că-s în Bacău, dar stau în noaptea aceea la şcoală, apoi am răspuns corect la telefonul cu care cineva de la partid verifica prezenţa. Acest gest masochist eu îl consideram un fel de autopedepsire pentru faptul că nu fac nimic, deşi era evident că nimic nu se putea face.
Şi, totuşi, după ce la congresul al XIV-lea a fost reales Ceauşescu, în Timişoara a izbucnit revolta. Nu vreau să discut faptele care au declanşat evenimentele din decembrie 1989, nici cum s-au desfăşurat ele. Ar însemna să adaug şi eu presupuneri la uriaşul val de „mărturii”, „analize”, „comentarii”, care ascunde sub un strat din ce în ce mai gros de dezinformare, intenţionată sau nu, adevărul. Ascultam cu înfrigurare ştirile de la radio Europa Liberă, apoi am urmărit ce spunea televiziunea noastră, dar nu speram că va veni sfârşitul. Într-o zi am primit telefon că sunt convocat de urgenţă la sindicat. Eram toţi din birou, dar nu ştiam pentru ce am fost chemaţi. De la partid a venit tovarăşul Dorneanu, un activist mai mărunt, care a spus că avem sarcina să organizăm în şcoli mitinguri unde să condamnăm dezordinile pe care huliganii din Timişoara le fac de câteva zile. Eu de la radio ştiam că nu-i vorba doar de nişte dezordini pe care le fac huliganii, de aceea am spus că problema de la Timişoara nu-i o problemă sindicală, deci noi nu putem să organizăm nici un fel de adunare. Ceilalţi colegi au răsuflat uşuraţi, ce spuneam eu era foarte logic, deci puteam refuza fără să pară că ne solidarizăm cu Timişoara. Dezorientat, tovarăşul Dorneanu a spus că „va raporta” refuzul nostru şi a plecat. A doua zi s-au organizat în câteva şcoli asemenea adunări, de către unii inspectori sau directori prea zeloşi. Sindicatul, însă, a rămas departe de manifestările antirevoluţionare organizate de partid.
11 noiembrie 2009
