3
Uraganul de ziare
Evenimentele din decembrie continuă să provoace acum, după douăzeci de ani, vii polemici pe tema: revoluţie, sau lovitură de stat? Cel mai avizat dintre istorici, Alex Mihai Stoenescu, vorbeşte despre un proces revoluţionar foarte complex, pe care îl situează între decembrie 1989 şi mai 1990, adică de la debutul acestui proces la Iaşi până la alegerile care au legitimat un nou regim politic. Un amplu studiu promite Emil Constantinescu şi eu chiar cred că singurul preşedinte adevărat pe care l-a avut România până acum este cel mai avizat şi cel mai credibil analist nu doar datorită faptului că a fost în mijlocul evenimentelor, nu doar datorită faptului că a avut acces la informaţii secrete, dar mai ales datorită faptului că are o strălucită minte de om politic, o solidă cultură şi un foarte expresiv stil.
Eu nu sunt nici măcar istoric, aşa că mă voi abţine de la o discuţie oţioasă despre caracterul revoluţionar al loviturii de stat, sau despre revoluţia autentică furată de nomenclatura comunistă. Eu cred că evenimentele din decembrie 1989 sunt unice în istoria lumii, deoarece pentru prima dată o revoluţie, sau ce-o fi fost, s-a transmis în direct la televizor, pentru prima dată în istoria lumii generalii dădeau ordine de pe micul ecran. Televiziunea, atât de urgisită de Ceauşescu, îşi lua o strălucită revanşă. Chiar „revoluţionarii” din Bacău stăteau la mesele din restaurantul „Bistriţa” şi aşteptau, cu ochii pe ecran, să zboare elicopterul de pe CC pentru a năvăli şi ei în sediul comitetului judeţean de partid! Televiziunea şi radioul au fost folosite aşa până la ultima mineriadă, când un foarte cunoscut radiojurnalist transmitea informaţii şi ordine minerilor.
Eu am susţinut încă de atunci că noi de fapt suntem în toiul celui de al treilea război mondial, un război în care combatanţii folosesc o armă cu mult mai eficace decât cea atomică: informaţia. Mijloacele de comunicare în masă a informaţiei, fie că sunt scrise, fie că sunt audiovizuale devin tunurile, avioanele de asalt, crucişătoarele cu care combatanţii manipulează masele, distrug fiinţa unui popor pentru a-l transforma într-o masă de sclavi, folosesc o falsă democraţie pentru a acapara totul: puterea politică şi financiară, economia, cultura, sănătatea, alienarea omului ajungând astfel la paroxism.
În acest scenariu apocaliptic, alături de televiziune şi radio, presa tipărită are un loc deosebit. În decembrie, dar mai ales în ianuarie şi în lunile care au urmat, mii de titluri au apărut în Bucureşti, în capitalele de judeţ, dar şi în târguri mai modeste. La chioşcurile de ziare se făceau cozi lungi în fiecare dimineaţă, eu chiar mă abonasem la o căsuţă poştală pentru a fi sigur că primesc titlurile care mă interesau. Fructul interzis atâţia ani de regimul comunist, informaţia, era oferit acum românilor într-o cantitate impresionantă, spre fericirea lor, care-l savurau fără să ştie cât de otrăvit este. Abia acum, când turma dezorientată îl aclamă pe un preşedinte mult mai sinistru decât Ceauşescu, vedem cât rău a făcut – şi continuă să facă – presa.
Acum douăzeci de ani, însă, exultam, eram convins că, în sfârşit, voi putea să scriu ce vreau, unde vreau, cât vreau. Amicul meu Manole Auneanu, care era şef la „Urzica”, şi-a dat demisia şi a pornit o revistă pe cont propriu: „Baricada”. O culegea la Târgovişte şi o tipărea la Giurgiu, alerga cu maşina lui nu prea nouă mii de kilometri, deoarece în Bucureşti nici vorbă să mai încapă la vreo tipografie, dar era fericit că este propriul său stăpân. Eu i-am propus lui Liviu să facem şi noi o publicaţie a sindicatului. El o vedea ca pe un buletin intern, eu ca pe o revistă nedepartamentală, o replică la „Tribuna şcolii”, rebotezată „Tribuna învăţământului”. Admiteam că trebuie o pagină sindicală, dar voiam şi una de literatură, şi mai ales multe pagini de opinii. La tipografie am fost refuzaţi ferm, deoarece nu aveam „aprobare”. De la… cine? Tovarăşul Toma nu mai era, să ne dea aprobare, dar maistrul a ridicat din umeri şi a spus că el „nu riscă”. Ne-am dus la proaspătul înfiinţat FSN, unde în cabinetul tovarăşului Toma l-am găsit instalat pe Viorel Savin. Ne-a primit foarte amabil, s-a mirat şi el de frica celor de la tipografie, noi i-am vorbit despre proiectul nostru, apoi, când a auzit că vrem să botezăm revista „Şcoala băcăuană”, sau „Catedra băcăuană”, ne-a întrebat de ce nu facem o revistă pentru toată ţara. Chiar, de ce? Hai să-i zicem CATEDRA, pur şi simplu. Aşa a rămas. Am plecat cu „aprobarea” noului „secretar cu propaganda”, am trecut la machetarea primului număr şi am publicat pe pagina a patra, pentru prima dată în România, „Declaraţia universală a drepturilor omului” însoţită de următoarea notă scrisă de mine:
„Tipărim, pentru prima dată într-o publicaţie românească, „Declaraţia universală a drepturilor omului” adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948. Adunarea Generală a recomandat statelor membre să nu precupeţească nici unul din mijloacele care le stau la dispoziţie pentru a publica în mod solemn textul Declaraţiei şi „pentru a face astfel ca el să fie distribuit, afişat, citit şi comentat în principal în şcoli şi în alte instituţii de învăţământ, indiferent de statutul politic al ţărilor şi teritoriilor”. Textul pe care-l avem la dispoziţie este în limba română şi este tipărit de Serviciul de Informaţii al Naţiunilor Unite. El a fost trimis în judeţe, unde probabil a fost predat la D.C.A. Eu am „furat” câteva exemplare de la Comitetul Judeţean de Cultură şi l-am oferit unor prieteni. Îl pun acum la dispoziţia tuturor educatorilor, în speranţa că le va fi util în viitoarele ore educative.”
„România liberă” a semnalat iniţiativa mea, când am ajuns la Bucureşti am trecut pe la redacţie, l-am cunoscut pe ziaristul cu adevărat militant Petru Mihai Băcanu şi am început o colaborare care va dura peste zece ani. Sunt foarte mândru de această perioadă din activitatea mea de ziarist, după cum mi-ar fi foarte ruşine dacă numele meu s-ar afla în actuala formulă penibilă din toate punctele de vedere a ziarului. „România liberă” a murit, ziarul care îi poartă acum numele este un impostor!
Al doilea articol publicat de mine în acele zile în „Deşteptarea” se referă, evident la presă şi-l reproduc mai jos.
Arma unui ziarist este stiloul
Aproape că am uitat cum arată un ziar adevărat!
Aproape că am uitat ce cuprinde un ziar adevărat! Şi n-au trecut nici douăzeci de ani de când presa noastră încă mai arăta a presă adevărată; se publicau ştiri, anchete, reportaje, interviuri, ziarele contribuiau cu adevărat la formarea opiniei publice, la lupta împotriva imposturii, a imoralităţii, a hoţiei, la lupta împotriva tuturor formelor efemere în care se manifestă Răul veşnic. Această emergenţă spre libertate a durat câţiva ani, atâţia câţi au fost între noaptea stalinistă şi noaptea ceauşistă. Colegii mei de generaţie îşi amintesc, însă, câtă speranţă ne puneam noi, cei care abia ieşisem de pe băncile Universităţii, în presă. În condiţiile unui regim politic monopartid, presa putea şi trebuia să fie cel mai important factor de opoziţie, care să echilibreze, prin critica deciziilor abuzive, un sistem politic ce altfel evoluează în mod fatal spre dictatură.
De la gestionarul care fură la cântar, până la ministrul care dă dispoziţii aberante, presa putea să pună în discuţie pe oricine. Iată de ce, sub pretextul lipsei de hârtie, presa a fost practic desfiinţată la începutul anilor 70. Adevăraţii ziarişti, unii chiar nemembri de partid, au fost daţi afară, locul lor luându-l activişti verificaţi, sau tineri muncitori trimişi la „Ştefan Gheorghiu” şi şcoliţi peste noapte. Dintre aceştia, unii chiar aveau talent şi au trăit ani de zile un coşmar, în care ceea ce ar fi vrut ei să scrie nu apărea, iar ceea ce apărea în ziar erau aberaţii foarte departe de modul lor de a gândi.
Dictatura s-a bazat pe activişti. Dictaturii i-a fost frică de ziarişti!
Revoluţia le-a redat ziariştilor armele, confiscate timp de multe decenii. Este de datoria lor să le folosească. Este de datoria lor să-şi amintească faptul că ziaristul are un singur Dumnezeu: ADEVĂRUL!
Toţi profitorii de pe urma dictaturii, de la gestionarii care vindeau cu suprapreţ produse deficitare – şi în ultimul timp toate erau deficitare! – până la activiştii care vindeau posturi, apartamente, libertate, orice, acumulând averi fabuloase, toţi trebuie să plătească.
Toţi impostorii trebuie să treacă la locul lor. Un activist care a stat în şedinţe de când este el, ce calificare mai are? Să se recalifice!
Adevăratele valori, care în aceste zile se retrag, timid, asemenea cuiva care, după ani de zile de întuneric, vede brusc lumina orbitoare a soarelui, să fie scoase în evidenţă, să nu lăsăm ca tot impostorii, cu impertinenţa ce-i caracterizează, să iasă în faţă!
Deşteptarea, dec. 1989
vineri, 9 iulie 2010
marți, 22 decembrie 2009
A fost sau n-a fost
-2-
A fost sau n-a fost
Filmul regizorului vasluian Corneliu Porumboiu, care încearcă să răspundă la întrebarea capitală: a fost, sau n-a fost revoluţie la Vaslui în acel 22 decembrie 1989, analizează cu umor dilema în care sunt şi băcăuanii: a fost, sau nu a fost revoluţie la Bacău? Criteriul pe care îl propune moderatorul televiziunii vasluiene, personaj central în film, este ora şi minutul în care a zburat Ceauşescu şi compania cu elicopterul de pe CC. Au venit vasluienii în piaţa din faţa comitetului judeţean de partid înainte, sau după istorica decolare? Dacă au venit înainte, a fost revoluţie, dacă nu, nu!
Fuga lui Ceauşescu de pe acoperişul comitetului central eu am privit-o la televizor. Eram răcit, aveam febră, stăteam ghemuit în fotoliu, înfofolit ca să mă apăr de frigul din casă şi priveam resemnat la ce se întâmplă în piaţa plină de oameni aduşi să aclame, ca de obicei, înfierând cu mânie proletară pe huliganii de la Timişoara. Reacţia inversă a mulţimii, care pe mine m-a surprins, l-a surprins şi pe tovarăşul preşedinte, care, descumpănit, a întors spatele microfonului şi s-a lăsat călăuzit spre elicopter chiar de viitorul său călău. Eu am sărit de pe fotoliu şi am strigat: gata, s-a terminat cu Ceauşescu! Nevastă-mea şi cu Oana au venit repede să vadă ce s-a întâmplat de strig aşa, apoi au început, precipitat, să se îmbrace pentru a merge în centru, „la revoluţie”. De afară se auzeau scandările coloanelor de muncitori de la URA şi de la Maşini-unelte, care erau probabil organizate de mai înainte, deoarece ar fi fost imposibil să facă în câteva minute cel puţin doi kilometri, ca să nu mai vorbim de steaguri găurite, lozinci, tot tacâmul. Am aflat mai târziu că „revoluţionarii” care au ocupat comitetul judeţean, în frunte cu actorul Geo Popa, un fel de Ion Caramitru de Bacău, erau în restaurantul hotelului Bistriţa şi aşteptau semnalul. Cum ei au atacat sediul judeţenei de partid după decolarea elicopterului, dacă aplicăm criteriul din filmul lui Corneliu Porumboiu trebuie să conchidem că la Bacău nu a fost revoluţie. Cei de la Bucureşti au avut însă grijă să împuşte şi patru militari din Bacău, deoarece trebuia să avem şi noi eroii noştri. Din comitetul judeţean s-au furat covoare şi televizoare, până când un FSN format ad hoc de Geo Popa, Viorel Savin şi alţii care or fi avut „sarcina” asta a pus stăpânire pe clădire şi pe balconul din care, după scenariul ştiut încă de la Timişoara, au luat cuvântul diferiţi „revoluţionari” clamând o revoltă mai mult sau mai puţin trucată. Nu se ştia încă bine dacă „revoluţia” este anticeauşistă sau, Doamne fereşte, este chiar anticomunistă! Priveam la televizor, îngrijorat de faptul că Dan încă nu venise acasă şi în Bucureşti se trăgea cu gloanţe adevărate, apoi am ascultat relatarea celor două „revoluţionare” care fuseseră până în piaţa numită acum „Piaţa Tricolorului” şi erau revoltate de ce văzuseră. Indignarea, ura împotriva lui Ceauşescu erau legitime, dar cine le clamau!
A doua sau a treia zi, când mi-a mai stat febra, am ieşit şi eu în oraş. Pe străzi patrulau soldaţi, sau civili îmbrăcaţi în uniforma gărzilor patriotice. Oamenii se salutau cu zâmbetul pe buze, trăiau euforia eliberării de coşmar, fără să bănuiască faptul că îi aştepta un coşmar şi mai mare. La intrarea din spate a fostului de acum comitet judeţean de partid se înghesuia o lume pestriţă, unii cu cereri diferite, alţii sperând să pună şi ei mâna pe ceva la înghesuială, cei mai mulţi gură-cască. Mi-am făcut loc destul de greu până la uşă, dar aici păzeau cu puşca în bandulieră mai mulţi militari. L-am recunoscut pe Toma Jămneală, care era îmbrăcat în uniforma gărzilor patriotice şi patrula, important, în hol. L-am strigat şi i-am spus, naiv, că vreau să stau de vorbă cu Viorel Savin sau cu altcineva dintre cei care se instalaseră în locul secretarilor judeţenei de partid, să-mi ofer serviciile.
- Du-te acasă, mi-a spus ziaristul deghizat, dacă va fi nevoie de tine, vei primi un telefon.
Am plecat oarecum derutat. De ce această atmosferă de conspiraţie, de ce să înlocuiască un ziarist stiloul cu puşca? La urma urmei, ce se întâmplă în spatele uşilor păzite de armată? M-am dus la ziar, care devenise peste noapte din „Steagul roşu” – „Deşteptarea”, dar şi aici o patrulă înarmată m-a oprit, m-a legitimat, apoi m-a condus între arme în redacţie. Faptul că soldaţi care veniseră în armată doar de câteva luni şi nu ştiau prea bine cum se foloseşte o puşcă erau trimişi în patrulare sub conducerea câte unui sublocotenent tot atât de tânăr şi neexperimentat reprezenta un adevărat pericol. Câteva zile mai târziu, când m-am dus la Băceşti să văd ce face mămica, am fost oprit de o asemenea echipă la intrarea în Roman. Un soldăţel s-a postat în faţa maşinii, a pus puşca la ochi şi a îndreptat-o spre mine, în timp ce ofiţerul, politicos, a salutat şi mi-a cerut actele. I le-am dat, dar i-am atras atenţia asupra faptului că arma se poate descărca accidental. Acea perioadă în care legea era suspendată putea să producă haos. Este meritul românilor că acest haos nu s-a produs, nici măcar când a fost provocat, cum s-a întâmplat la Târgu Mureş. Am trecut cu maşina prin sate. Sute de ţărani mergeau pe şosea fără rost. Oricând puteau agresa pe oricine, dar ei erau ca nişte copii în vacanţă, erau bucuroşi, aveau feţele radioase şi făceau semnul victoriei cu două degete, aşa cum văzuseră la televizor.
Jămneală avusese dreptate: spre surprinderea mea, am primit un telefon de la Liviu Chiscop. Eram colegi în biroul sindicatului şi mă invita să refacem sindicatul pe baze noi. Urma să-i spunem Sindicatul Liber din Învăţământ, să-l înscriem la tribunal, dar aveam nevoie de un comitet de iniţiativă, de un statut etc. Mai întâi, însă, ar trebui să scriem un articol în care să ne cerem scuze, în numele cadrelor didactice, pentru faptul că am educat elevii în spirit comunist şi l-am adulat pe Nicolae Ceauşescu. Am protestat violent. Nu-i adevărat, eu cel puţin nu am făcu aşa ceva, cum nu au făcut majoritatea profesorilor din România. Ba dimpotrivă, eu cred că şcoala a avut un rol important în rezistenţa pe care întregul nostru popor a opus-o comunismului. Pentru a nu mi-o lua Liviu Chiscop înainte şi a îndeplini ceea ce cred că era „o sarcină”, m-am grăbit să scriu un articol pe care l-am publicat în „Deşteptarea” şi pe care îl reproduc aici:
Pentru un învăţământ umanist
Tinerii au fost sufletul revoluţiei care a răsturnat dictatura ! Aceşti tineri sunt crescuţi de şcoala noastră românească, să nu uitam acest lucru. Tiranul a încercat, în mod diabolic, să distrugă tocmai dimensiunea umanistă a şcolii. N-a reuşit pentru că profesorii, chinuiţi cu tot felul de corvezi, de la munca agricolă la spălatul duşumelelor sau la măturatul străzilor, au găsit timp să insufle elevilor lor dragostea pentru libertate, sentimentul dreptăţii, respectul faţă de Om! Dincolo de învăţământul ideologic şi informarea politică, făcute formal sau evitate de majoritatea slujitorilor şcolii, dincolo de exploatarea nemiloasă la care au fost supuşi copiii prin practica în producţie - această formă mascată de sclavaj - profesorii au educat la elevi, în puţinul timp şcolar pus la dispoziţie, respectul pentru marile valori umaniste ale poporului nostru şi ale lumii, adevărata dragoste de patrie, respectul pentru drepturile omului.
Pentru ca aceste tendinţe, manifestate clandestin în învăţământul nostru de până acum, să poată redeveni trăsăturile esenţiale şi definitorii ale învăţământului românesc, sunt necesare schimbări fundamentale, de la planul de învăţământ, programe şi manuale, la elaborarea unei noi legi a învăţământului şi a unui nou statut al personalului didactic. Este necesară formarea unei comisii de specialişti, coordonată de domnul profesor Gh.Vaideanu, care să lucreze la aceste documente în aşa fel încât în aprilie, când vom avea un Parlament liber ales, comisia să vină cu propuneri concrete în acest sens, pentru ca anul şcolar 1990-1991 să fie cu adevărat un An Nou pentru învăţământ.
Până atunci, însă, ar fi necesare nişte măsuri concrete, urgente, aplicabile chiar din ianuarie, pentru că anul şcolar in curs trebuie terminat în noile condiţii ale democraţiei.
La început ar fi necesară organizarea unor comisii pentru învăţământ ale consiliilor judeţene ale F.S.N. Este necesară renunţarea la practica agricolă, la practica în producţie cu "plan de producţie", 1a exploatarea elevilor, la autogospodărire. Şcoala este o instituţie vitală pentru Naţiune şi ea trebuie finanţată de la buget. Trebuie înlocuite obiectele cu caracter politic, cum ar fi aşa-zisul "socialism ştiinţific", cu obiecte ca: etica, estetica, drepturile omului, educaţie cetăţenească, obiecte care să contribuie la educaţia umanistă a elevilor. De asemenea, este necesară revizuirea urgentă a programelor de literatură română, limbi străine, istorie, geografie.
Fie ca şcoala românească să renască, odată cu întreaga noastră Naţiune, în România renăscută la 22 decembrie 1989 !
Deşteptarea,din 29 dec.1989
22 dec. 2009
A fost sau n-a fost
Filmul regizorului vasluian Corneliu Porumboiu, care încearcă să răspundă la întrebarea capitală: a fost, sau n-a fost revoluţie la Vaslui în acel 22 decembrie 1989, analizează cu umor dilema în care sunt şi băcăuanii: a fost, sau nu a fost revoluţie la Bacău? Criteriul pe care îl propune moderatorul televiziunii vasluiene, personaj central în film, este ora şi minutul în care a zburat Ceauşescu şi compania cu elicopterul de pe CC. Au venit vasluienii în piaţa din faţa comitetului judeţean de partid înainte, sau după istorica decolare? Dacă au venit înainte, a fost revoluţie, dacă nu, nu!
Fuga lui Ceauşescu de pe acoperişul comitetului central eu am privit-o la televizor. Eram răcit, aveam febră, stăteam ghemuit în fotoliu, înfofolit ca să mă apăr de frigul din casă şi priveam resemnat la ce se întâmplă în piaţa plină de oameni aduşi să aclame, ca de obicei, înfierând cu mânie proletară pe huliganii de la Timişoara. Reacţia inversă a mulţimii, care pe mine m-a surprins, l-a surprins şi pe tovarăşul preşedinte, care, descumpănit, a întors spatele microfonului şi s-a lăsat călăuzit spre elicopter chiar de viitorul său călău. Eu am sărit de pe fotoliu şi am strigat: gata, s-a terminat cu Ceauşescu! Nevastă-mea şi cu Oana au venit repede să vadă ce s-a întâmplat de strig aşa, apoi au început, precipitat, să se îmbrace pentru a merge în centru, „la revoluţie”. De afară se auzeau scandările coloanelor de muncitori de la URA şi de la Maşini-unelte, care erau probabil organizate de mai înainte, deoarece ar fi fost imposibil să facă în câteva minute cel puţin doi kilometri, ca să nu mai vorbim de steaguri găurite, lozinci, tot tacâmul. Am aflat mai târziu că „revoluţionarii” care au ocupat comitetul judeţean, în frunte cu actorul Geo Popa, un fel de Ion Caramitru de Bacău, erau în restaurantul hotelului Bistriţa şi aşteptau semnalul. Cum ei au atacat sediul judeţenei de partid după decolarea elicopterului, dacă aplicăm criteriul din filmul lui Corneliu Porumboiu trebuie să conchidem că la Bacău nu a fost revoluţie. Cei de la Bucureşti au avut însă grijă să împuşte şi patru militari din Bacău, deoarece trebuia să avem şi noi eroii noştri. Din comitetul judeţean s-au furat covoare şi televizoare, până când un FSN format ad hoc de Geo Popa, Viorel Savin şi alţii care or fi avut „sarcina” asta a pus stăpânire pe clădire şi pe balconul din care, după scenariul ştiut încă de la Timişoara, au luat cuvântul diferiţi „revoluţionari” clamând o revoltă mai mult sau mai puţin trucată. Nu se ştia încă bine dacă „revoluţia” este anticeauşistă sau, Doamne fereşte, este chiar anticomunistă! Priveam la televizor, îngrijorat de faptul că Dan încă nu venise acasă şi în Bucureşti se trăgea cu gloanţe adevărate, apoi am ascultat relatarea celor două „revoluţionare” care fuseseră până în piaţa numită acum „Piaţa Tricolorului” şi erau revoltate de ce văzuseră. Indignarea, ura împotriva lui Ceauşescu erau legitime, dar cine le clamau!
A doua sau a treia zi, când mi-a mai stat febra, am ieşit şi eu în oraş. Pe străzi patrulau soldaţi, sau civili îmbrăcaţi în uniforma gărzilor patriotice. Oamenii se salutau cu zâmbetul pe buze, trăiau euforia eliberării de coşmar, fără să bănuiască faptul că îi aştepta un coşmar şi mai mare. La intrarea din spate a fostului de acum comitet judeţean de partid se înghesuia o lume pestriţă, unii cu cereri diferite, alţii sperând să pună şi ei mâna pe ceva la înghesuială, cei mai mulţi gură-cască. Mi-am făcut loc destul de greu până la uşă, dar aici păzeau cu puşca în bandulieră mai mulţi militari. L-am recunoscut pe Toma Jămneală, care era îmbrăcat în uniforma gărzilor patriotice şi patrula, important, în hol. L-am strigat şi i-am spus, naiv, că vreau să stau de vorbă cu Viorel Savin sau cu altcineva dintre cei care se instalaseră în locul secretarilor judeţenei de partid, să-mi ofer serviciile.
- Du-te acasă, mi-a spus ziaristul deghizat, dacă va fi nevoie de tine, vei primi un telefon.
Am plecat oarecum derutat. De ce această atmosferă de conspiraţie, de ce să înlocuiască un ziarist stiloul cu puşca? La urma urmei, ce se întâmplă în spatele uşilor păzite de armată? M-am dus la ziar, care devenise peste noapte din „Steagul roşu” – „Deşteptarea”, dar şi aici o patrulă înarmată m-a oprit, m-a legitimat, apoi m-a condus între arme în redacţie. Faptul că soldaţi care veniseră în armată doar de câteva luni şi nu ştiau prea bine cum se foloseşte o puşcă erau trimişi în patrulare sub conducerea câte unui sublocotenent tot atât de tânăr şi neexperimentat reprezenta un adevărat pericol. Câteva zile mai târziu, când m-am dus la Băceşti să văd ce face mămica, am fost oprit de o asemenea echipă la intrarea în Roman. Un soldăţel s-a postat în faţa maşinii, a pus puşca la ochi şi a îndreptat-o spre mine, în timp ce ofiţerul, politicos, a salutat şi mi-a cerut actele. I le-am dat, dar i-am atras atenţia asupra faptului că arma se poate descărca accidental. Acea perioadă în care legea era suspendată putea să producă haos. Este meritul românilor că acest haos nu s-a produs, nici măcar când a fost provocat, cum s-a întâmplat la Târgu Mureş. Am trecut cu maşina prin sate. Sute de ţărani mergeau pe şosea fără rost. Oricând puteau agresa pe oricine, dar ei erau ca nişte copii în vacanţă, erau bucuroşi, aveau feţele radioase şi făceau semnul victoriei cu două degete, aşa cum văzuseră la televizor.
Jămneală avusese dreptate: spre surprinderea mea, am primit un telefon de la Liviu Chiscop. Eram colegi în biroul sindicatului şi mă invita să refacem sindicatul pe baze noi. Urma să-i spunem Sindicatul Liber din Învăţământ, să-l înscriem la tribunal, dar aveam nevoie de un comitet de iniţiativă, de un statut etc. Mai întâi, însă, ar trebui să scriem un articol în care să ne cerem scuze, în numele cadrelor didactice, pentru faptul că am educat elevii în spirit comunist şi l-am adulat pe Nicolae Ceauşescu. Am protestat violent. Nu-i adevărat, eu cel puţin nu am făcu aşa ceva, cum nu au făcut majoritatea profesorilor din România. Ba dimpotrivă, eu cred că şcoala a avut un rol important în rezistenţa pe care întregul nostru popor a opus-o comunismului. Pentru a nu mi-o lua Liviu Chiscop înainte şi a îndeplini ceea ce cred că era „o sarcină”, m-am grăbit să scriu un articol pe care l-am publicat în „Deşteptarea” şi pe care îl reproduc aici:
Pentru un învăţământ umanist
Tinerii au fost sufletul revoluţiei care a răsturnat dictatura ! Aceşti tineri sunt crescuţi de şcoala noastră românească, să nu uitam acest lucru. Tiranul a încercat, în mod diabolic, să distrugă tocmai dimensiunea umanistă a şcolii. N-a reuşit pentru că profesorii, chinuiţi cu tot felul de corvezi, de la munca agricolă la spălatul duşumelelor sau la măturatul străzilor, au găsit timp să insufle elevilor lor dragostea pentru libertate, sentimentul dreptăţii, respectul faţă de Om! Dincolo de învăţământul ideologic şi informarea politică, făcute formal sau evitate de majoritatea slujitorilor şcolii, dincolo de exploatarea nemiloasă la care au fost supuşi copiii prin practica în producţie - această formă mascată de sclavaj - profesorii au educat la elevi, în puţinul timp şcolar pus la dispoziţie, respectul pentru marile valori umaniste ale poporului nostru şi ale lumii, adevărata dragoste de patrie, respectul pentru drepturile omului.
Pentru ca aceste tendinţe, manifestate clandestin în învăţământul nostru de până acum, să poată redeveni trăsăturile esenţiale şi definitorii ale învăţământului românesc, sunt necesare schimbări fundamentale, de la planul de învăţământ, programe şi manuale, la elaborarea unei noi legi a învăţământului şi a unui nou statut al personalului didactic. Este necesară formarea unei comisii de specialişti, coordonată de domnul profesor Gh.Vaideanu, care să lucreze la aceste documente în aşa fel încât în aprilie, când vom avea un Parlament liber ales, comisia să vină cu propuneri concrete în acest sens, pentru ca anul şcolar 1990-1991 să fie cu adevărat un An Nou pentru învăţământ.
Până atunci, însă, ar fi necesare nişte măsuri concrete, urgente, aplicabile chiar din ianuarie, pentru că anul şcolar in curs trebuie terminat în noile condiţii ale democraţiei.
La început ar fi necesară organizarea unor comisii pentru învăţământ ale consiliilor judeţene ale F.S.N. Este necesară renunţarea la practica agricolă, la practica în producţie cu "plan de producţie", 1a exploatarea elevilor, la autogospodărire. Şcoala este o instituţie vitală pentru Naţiune şi ea trebuie finanţată de la buget. Trebuie înlocuite obiectele cu caracter politic, cum ar fi aşa-zisul "socialism ştiinţific", cu obiecte ca: etica, estetica, drepturile omului, educaţie cetăţenească, obiecte care să contribuie la educaţia umanistă a elevilor. De asemenea, este necesară revizuirea urgentă a programelor de literatură română, limbi străine, istorie, geografie.
Fie ca şcoala românească să renască, odată cu întreaga noastră Naţiune, în România renăscută la 22 decembrie 1989 !
Deşteptarea,din 29 dec.1989
22 dec. 2009
miercuri, 11 noiembrie 2009
Două aniversări
- 1 -
Două aniversări
Ieri am împlinit 70 de ani. Am sărbătorit evenimentul foarte modest. Nu şi-au amintit de ziua mea aniversară decât soţia, copiii, nepoţii şi câţiva foşti elevi, care m-au felicitat prin telefon sau prin e-mail. Am primit un mesaj tocmai din Canada. Nu m-a supărat prea tare faptul că am fost scos din scena publică de indiferenţa oamenilor, nu de cine ştie ce conspiraţie: nu am asemenea gânduri paranoice. Vorba lui Bacovia: „Mai bine singuratic şi uitat/ Pierdut, să te retragi nepăsător/ În ţara asta plină de humor/ Mai bine singuratic şi uitat…”
Azi privesc la televizor cum întreaga lume aniversează 20 de ani de când Zidul Berlinului a căzut. Furia oamenilor a dărâmat acest simbol al comunismului, făcând astfel ca ziua de 10 noiembrie să marcheze sfârşitul celei mai odioase epoci din istoria omenirii. Sunt veniţi la serbările din Berlin şefi de stat din Europa, doamna Hillary Clinton din SUA, actori ai evenimentelor din 1989, ca Mihail Gorbaciov şi Lech Walesa, europeni din toată lumea, dar mai ales berlinezii, cei care au dărâmat acum douăzeci de ani zidul sinistru la propriu. Acum s-a construit un zid simbolic de 1,5 km. din 1000 piese de domino făcute din polistiren şi având înălţimea de 2,5 m. Zidul jucărie a fost dărâmat de Lech Walesa cu un bobârnac, deşi se spunea că această onoare îi va reveni lui Mihail Gorbaciov. Probabil groparul comunismului nu suportă nici acum, după atâţia ani, ideea că perestroika lui şi celebrul glastnosti, în loc să fi reformat comunismul, dându-i o faţă umană, cum ar fi vrut să facă şi la noi Ion Iliescu, l-a îngropat definitiv. Au urmat focuri de artificii, concerte, serbări la care a participat, prin intermediul televiziunii, întreaga planetă.
Anul 1989 a reprezentat încoronarea unui proces început cu mult timp înainte, în Polonia, continuat în Ungaria, cu sângeroasa răscoală din 1956, în Cehoslovacia anului 1968, cu primăvara de la Praga, cu oameni providenţiali ca Ioan Paul al II-lea, Lech Walesa, în sfârşit, Mihail Gorbaciov. Exact la 200 de ani de când revoluţia din Franţa promova ideile egalitariste care vor fi sintetizate în celebrul manifest comunist de la 1848, idei care au terorizat omenirea aproape întreg secolul XX, regimurile comuniste din Est cădeau precum piesele de domino din jocul lui Walesa. Mihail Gorbaciov a refuzat să intervină, probabil spera că Uniunea Sovietică este un colos imposibil de antrenat în acest joc şi poate că socialismul reinventat de Gorbaciov ar trăi şi acum, dacă nu ar fi fost încercarea de lovitură de stat a comuniştilor conservatori, încercare eşuată care l-a adus pe tronul Rusiei pe ţarul Boris. Mândria velicoruşilor, despre care vorbea şi Lenin, a contribuit la destrămarea Uniunii Sovietice, popoarele din ex-spaţiul sovietic urmând un drum chiar mai anevoios decât cele din „lagărul socialist” spre asumarea propriei identităţi.
Dar să ne întoarcem în 1989.
În România teroarea atinsese cota maximă. Deşi împrejurul lui totul se dărâma, Ceauşescu persista în credinţa sa fanatică, ba chiar îi reproşa lui Gorbaciov faptul că nu intervine în Ungaria, Polonia, sau în Cehoslovacia pentru a salva comunismul. Noi aflam ce se întâmplă în lume doar de la radio Europa Liberă, deoarece ziarele, radioul şi televiziunea de la Bucureşti transmiteau numai obişnuitele texte propagandistice, mai ales că se pregătea congresul partidului. Convins că în România nu se poate face nimic, poate chiar că vom rămâne singura ţară comunistă din Europa, eram pradă unei depresii pe care o duceam, recurent, încă din studenţie. Acum era mai accentuată decât în alte dăţi, deoarece în timp ce ţările vecine se trezeau, noi pregăteam cu entuziasm cel de al XIV-lea congres al partidului. Mihai Miron, soţul Violetei, ziarist şi el la radio, a venit în Bacău să imprime declaraţii prin care toţi românii să-şi exprime entuziasmul cu care cer să fie reales Ceauşescu în fruntea partidului. Mi-a telefonat şi m-a rugat să vorbesc şi eu. L-am refuzat, reproşându-i mai mult în glumă că vrea să mă compromită. „Nu te compromit, mi-a spus, este pentru România Internaţional”. „Va să zică vrei să mă compromiţi în toată lumea, m-am amuzat eu. Mai bine dă-mi nişte benzină.” Era foarte greu să faci rost de benzină. După multe ore de stat la coadă, abia dacă primeai zece litri. Maşina radioului avea benzină pe care o lua cu bonuri, fără să stea la rând. Şoferul, bucuros de câştig, mi-a umplut o canistră de douăzeci de litri. Am mai vorbit, apoi Mihai s-a dus la tovarăşul Albu, primarul Bacăului, care sigur şi-a exprimat dorinţa fierbinte ca Nicolae Ceauşescu să fie reales la al XIV-lea congres!
Mihai Miron avea nişte „sarcini” cel puţin suspecte. Faptul că aduna acum adeziuni vorbite din toată ţara nu era mare lucru, ba chiar era o treabă pentru un ziarist de duzină. În urmă cu câţiva ani, însă, a fost în Franţa cu sarcina de a-i lămuri pe Gheorghe Zamfir şi pe Sergiu Celibidache să vină în ţară. O misiune asemănătoare a avut Adrian Păunescu, atunci când a fost trimis în SUA pentru a-l face pe Mircea Eliade să vină în România, sau măcar să spună câteva vorbe bune despre Ceauşescu. Ambele misiuni au fost ratate. Mihai îmi povestea că Gheorghe Zamfir l-a primit bine, i-a oferit chiar un disc „stereo”, dar a refuzat categoric să discute măcar despre venirea în ţară. La Sergiu Celibidache nici nu a fost primit, i s-a răspuns din spatele unei uşi ferecate că maestrul nu vorbeşte cu nimeni din România şi gata. În toamna lui 1990, când ziariştii încercau să se organizeze, ştiu că participam la întrunirile care au pregătit apariţia AZR, adică Asociaţia Ziariştilor Români, când am primit un telefon de la Mihai prin care mă invita să vin la o întrunire la Casa Scânteii, unde se pregătea un congres al ziariştilor care urma să se ţină la Braşov. Am constatat că în sală erau ziariştii hai să le zicem filocomunişti, care nu-i agreau deloc pe cei de teapa lui P. M. Băcanu adunaţi în AZR. Nu am dat curs următoarelor întruniri, de atunci nici nu m-am mai văzut cu Mihai. Am aflat că a devenit universitar; predă, culmea, etică pentru jurnalişti!
În vara lui 1989, când totul în jur fierbea, numai la noi îngheţul era din ce în ce mai mare, priveam la televiziunea de la Chişinău ca la un ideal de libertate de expresie. Făcusem rost de o antenă cu mulţi elemenţi, pe care o montasem pe terasa blocului şi prindeam astfel, în condiţii tehnice penibile, postul TV din Moldova. Bucureştenii priveau la bulgari. Poate chiar acest fapt ar fi trebuit să-i facă atenţi pe tovarăşi, dar cinismul lor era atât de mare, încât nu le păsa de nimic. Circula o anecdotă potrivit căreia Ceauşescu, dorind să arate că şi în România există oameni care se opun regimului, a trimis nişte activişti într-un mare combinat să provoace o revoltă. Au adunat mii de muncitori în curtea fabricii, a luat unul dintre ei cuvântul şi a spus:
- Tovarăşi, de mâine retribuţia va fi micşorată cu 50%.
- Ceauşescu PCR ! au scandat, cu entuziasm, muncitorii.
A doua zi i-au adunat iar şi un activist a luat cuvântul mai convingător:
- Tovarăşi, de mâine nu veţi mai lua nici un ban pentru munca voastră.
- Ceauşescu PCR ! au strigat, cu acelaşi entuziasm , muncitorii.
A treia zi, supărat, activistul care trebuia să producă revolta a spus:
- Tovarăşi, va trebui să vă spânzurăm.
S-a lăsat o linişte mare şi activiştii, bucuroşi, aşteptau să înceapă revolta, când un muncitor mai curajos a cerut cuvântul şi, în aprobarea generală, a întrebat:
- Frânghia o aducem noi, sau ni se dă de la întreprindere?
Acest comportament sinucigaş se accentua pe măsură ce lumea din jurul României se schimba. Chiar activiştii deveniseră blazaţi, îşi îndeplineau sarcinile cu lehamite, o lehamite pe care o transmiteau şi celorlalţi. La începutul anului şcolar a fost convocată conferinţa judeţeană a sindicatului din învăţământ. Am fost anunţat că voi fi ales în biroul judeţean. Alegerile erau formale, de fapt erau aleşi cei pe care-i nominaliza comitetul judeţean de partid, iar prezenţa mea pe această listă se explica nu prin cine ştie ce isprăvi sindicale nemaipomenite, ci prin faptul că trebuia să fie în birou şi cel puţin un nemembru de partid, iar eu răspundeam acestei exigenţe formale. M-am hotărât să refuz, dar nu oricum, ci să iau cuvântul în conferinţă şi să spun că nu vreau să particip la o alegere mincinoasă. Am aşteptat să-mi vină rândul la cuvânt. În sală era o încordare datorată faptului că tovarăşul secretar Olaru, care trebuia să participe din partea comitetului judeţean de partid, nu venise la conferinţă. Rapoartele s-au citit mai mult de formă, erau aceleaşi de fiecare dată, apoi s-au făcut propunerile, care de fapt se ştiau, ar fi urmat luările de cuvânt şi surpriza pe care eu o pregătisem, când a venit tovarăşul secretar. Foarte plictisit, obosit, mai mult îngrijorat de ştirile la care noi nu aveam acces, a mormăit câteva cuvinte şi a cerut să se încheie lucrările conferinţei. Tovarăşii care încă nu au luat cuvântul, printre care eram şi eu, să-l dea în scris pentru procesul verbal ! Evident, m-am lăsat păgubaş, protestul meu nu ar mai fi avut nici un rost. Am devenit astfel membru în biroul judeţean al sindicatului din învăţământ, fără voia mea, dar cu o complicitate dată de sentimentul de inutilitate al oricărui gest de protest.
În lunile care au urmat, acest sentiment s-a amplificat. Mai ales după căderea zidului de la Berlin, care a marcat izolarea totală a României, devenită un fel de Cuba europeană, sentimentul de zădărnicie a oricărei revolte mă făcea să accept totul cu resemnare. Pe la mijlocul lui noiembrie am mers până la Bucureşti, să le duc bani şi mâncare lui Dan şi Oanei, care erau amândoi studenţi. La întoarcere, de la gară m-am dus direct la liceu, unde urma să dorm în secretariat, lângă telefon, deoarece se făcea de gardă în preajma congresului partidului, ca nu cumva duşmanul de clasă, care pândeşte în umbră, să atace instituţiile statului socialist. Această aberantă paranoia era întreţinută cu asiduitate, deoarece amplifica sentimentul de frică, sentiment care, alături de foame şi frig erau instrumentele ideale de îndobitocire a poporului. În alţi ani eu scăpam de această corvoadă: nu eram pe listă, deoarece oricum nu mă duceam, chiar dacă urma să fiu sancţionat. Anul acesta, însă, am insistat să fiu pus şi eu de gardă, m-am instalat în secretariat, am dat telefon acasă şi am spus că-s în Bacău, dar stau în noaptea aceea la şcoală, apoi am răspuns corect la telefonul cu care cineva de la partid verifica prezenţa. Acest gest masochist eu îl consideram un fel de autopedepsire pentru faptul că nu fac nimic, deşi era evident că nimic nu se putea face.
Şi, totuşi, după ce la congresul al XIV-lea a fost reales Ceauşescu, în Timişoara a izbucnit revolta. Nu vreau să discut faptele care au declanşat evenimentele din decembrie 1989, nici cum s-au desfăşurat ele. Ar însemna să adaug şi eu presupuneri la uriaşul val de „mărturii”, „analize”, „comentarii”, care ascunde sub un strat din ce în ce mai gros de dezinformare, intenţionată sau nu, adevărul. Ascultam cu înfrigurare ştirile de la radio Europa Liberă, apoi am urmărit ce spunea televiziunea noastră, dar nu speram că va veni sfârşitul. Într-o zi am primit telefon că sunt convocat de urgenţă la sindicat. Eram toţi din birou, dar nu ştiam pentru ce am fost chemaţi. De la partid a venit tovarăşul Dorneanu, un activist mai mărunt, care a spus că avem sarcina să organizăm în şcoli mitinguri unde să condamnăm dezordinile pe care huliganii din Timişoara le fac de câteva zile. Eu de la radio ştiam că nu-i vorba doar de nişte dezordini pe care le fac huliganii, de aceea am spus că problema de la Timişoara nu-i o problemă sindicală, deci noi nu putem să organizăm nici un fel de adunare. Ceilalţi colegi au răsuflat uşuraţi, ce spuneam eu era foarte logic, deci puteam refuza fără să pară că ne solidarizăm cu Timişoara. Dezorientat, tovarăşul Dorneanu a spus că „va raporta” refuzul nostru şi a plecat. A doua zi s-au organizat în câteva şcoli asemenea adunări, de către unii inspectori sau directori prea zeloşi. Sindicatul, însă, a rămas departe de manifestările antirevoluţionare organizate de partid.
11 noiembrie 2009
Două aniversări
Ieri am împlinit 70 de ani. Am sărbătorit evenimentul foarte modest. Nu şi-au amintit de ziua mea aniversară decât soţia, copiii, nepoţii şi câţiva foşti elevi, care m-au felicitat prin telefon sau prin e-mail. Am primit un mesaj tocmai din Canada. Nu m-a supărat prea tare faptul că am fost scos din scena publică de indiferenţa oamenilor, nu de cine ştie ce conspiraţie: nu am asemenea gânduri paranoice. Vorba lui Bacovia: „Mai bine singuratic şi uitat/ Pierdut, să te retragi nepăsător/ În ţara asta plină de humor/ Mai bine singuratic şi uitat…”
Azi privesc la televizor cum întreaga lume aniversează 20 de ani de când Zidul Berlinului a căzut. Furia oamenilor a dărâmat acest simbol al comunismului, făcând astfel ca ziua de 10 noiembrie să marcheze sfârşitul celei mai odioase epoci din istoria omenirii. Sunt veniţi la serbările din Berlin şefi de stat din Europa, doamna Hillary Clinton din SUA, actori ai evenimentelor din 1989, ca Mihail Gorbaciov şi Lech Walesa, europeni din toată lumea, dar mai ales berlinezii, cei care au dărâmat acum douăzeci de ani zidul sinistru la propriu. Acum s-a construit un zid simbolic de 1,5 km. din 1000 piese de domino făcute din polistiren şi având înălţimea de 2,5 m. Zidul jucărie a fost dărâmat de Lech Walesa cu un bobârnac, deşi se spunea că această onoare îi va reveni lui Mihail Gorbaciov. Probabil groparul comunismului nu suportă nici acum, după atâţia ani, ideea că perestroika lui şi celebrul glastnosti, în loc să fi reformat comunismul, dându-i o faţă umană, cum ar fi vrut să facă şi la noi Ion Iliescu, l-a îngropat definitiv. Au urmat focuri de artificii, concerte, serbări la care a participat, prin intermediul televiziunii, întreaga planetă.
Anul 1989 a reprezentat încoronarea unui proces început cu mult timp înainte, în Polonia, continuat în Ungaria, cu sângeroasa răscoală din 1956, în Cehoslovacia anului 1968, cu primăvara de la Praga, cu oameni providenţiali ca Ioan Paul al II-lea, Lech Walesa, în sfârşit, Mihail Gorbaciov. Exact la 200 de ani de când revoluţia din Franţa promova ideile egalitariste care vor fi sintetizate în celebrul manifest comunist de la 1848, idei care au terorizat omenirea aproape întreg secolul XX, regimurile comuniste din Est cădeau precum piesele de domino din jocul lui Walesa. Mihail Gorbaciov a refuzat să intervină, probabil spera că Uniunea Sovietică este un colos imposibil de antrenat în acest joc şi poate că socialismul reinventat de Gorbaciov ar trăi şi acum, dacă nu ar fi fost încercarea de lovitură de stat a comuniştilor conservatori, încercare eşuată care l-a adus pe tronul Rusiei pe ţarul Boris. Mândria velicoruşilor, despre care vorbea şi Lenin, a contribuit la destrămarea Uniunii Sovietice, popoarele din ex-spaţiul sovietic urmând un drum chiar mai anevoios decât cele din „lagărul socialist” spre asumarea propriei identităţi.
Dar să ne întoarcem în 1989.
În România teroarea atinsese cota maximă. Deşi împrejurul lui totul se dărâma, Ceauşescu persista în credinţa sa fanatică, ba chiar îi reproşa lui Gorbaciov faptul că nu intervine în Ungaria, Polonia, sau în Cehoslovacia pentru a salva comunismul. Noi aflam ce se întâmplă în lume doar de la radio Europa Liberă, deoarece ziarele, radioul şi televiziunea de la Bucureşti transmiteau numai obişnuitele texte propagandistice, mai ales că se pregătea congresul partidului. Convins că în România nu se poate face nimic, poate chiar că vom rămâne singura ţară comunistă din Europa, eram pradă unei depresii pe care o duceam, recurent, încă din studenţie. Acum era mai accentuată decât în alte dăţi, deoarece în timp ce ţările vecine se trezeau, noi pregăteam cu entuziasm cel de al XIV-lea congres al partidului. Mihai Miron, soţul Violetei, ziarist şi el la radio, a venit în Bacău să imprime declaraţii prin care toţi românii să-şi exprime entuziasmul cu care cer să fie reales Ceauşescu în fruntea partidului. Mi-a telefonat şi m-a rugat să vorbesc şi eu. L-am refuzat, reproşându-i mai mult în glumă că vrea să mă compromită. „Nu te compromit, mi-a spus, este pentru România Internaţional”. „Va să zică vrei să mă compromiţi în toată lumea, m-am amuzat eu. Mai bine dă-mi nişte benzină.” Era foarte greu să faci rost de benzină. După multe ore de stat la coadă, abia dacă primeai zece litri. Maşina radioului avea benzină pe care o lua cu bonuri, fără să stea la rând. Şoferul, bucuros de câştig, mi-a umplut o canistră de douăzeci de litri. Am mai vorbit, apoi Mihai s-a dus la tovarăşul Albu, primarul Bacăului, care sigur şi-a exprimat dorinţa fierbinte ca Nicolae Ceauşescu să fie reales la al XIV-lea congres!
Mihai Miron avea nişte „sarcini” cel puţin suspecte. Faptul că aduna acum adeziuni vorbite din toată ţara nu era mare lucru, ba chiar era o treabă pentru un ziarist de duzină. În urmă cu câţiva ani, însă, a fost în Franţa cu sarcina de a-i lămuri pe Gheorghe Zamfir şi pe Sergiu Celibidache să vină în ţară. O misiune asemănătoare a avut Adrian Păunescu, atunci când a fost trimis în SUA pentru a-l face pe Mircea Eliade să vină în România, sau măcar să spună câteva vorbe bune despre Ceauşescu. Ambele misiuni au fost ratate. Mihai îmi povestea că Gheorghe Zamfir l-a primit bine, i-a oferit chiar un disc „stereo”, dar a refuzat categoric să discute măcar despre venirea în ţară. La Sergiu Celibidache nici nu a fost primit, i s-a răspuns din spatele unei uşi ferecate că maestrul nu vorbeşte cu nimeni din România şi gata. În toamna lui 1990, când ziariştii încercau să se organizeze, ştiu că participam la întrunirile care au pregătit apariţia AZR, adică Asociaţia Ziariştilor Români, când am primit un telefon de la Mihai prin care mă invita să vin la o întrunire la Casa Scânteii, unde se pregătea un congres al ziariştilor care urma să se ţină la Braşov. Am constatat că în sală erau ziariştii hai să le zicem filocomunişti, care nu-i agreau deloc pe cei de teapa lui P. M. Băcanu adunaţi în AZR. Nu am dat curs următoarelor întruniri, de atunci nici nu m-am mai văzut cu Mihai. Am aflat că a devenit universitar; predă, culmea, etică pentru jurnalişti!
În vara lui 1989, când totul în jur fierbea, numai la noi îngheţul era din ce în ce mai mare, priveam la televiziunea de la Chişinău ca la un ideal de libertate de expresie. Făcusem rost de o antenă cu mulţi elemenţi, pe care o montasem pe terasa blocului şi prindeam astfel, în condiţii tehnice penibile, postul TV din Moldova. Bucureştenii priveau la bulgari. Poate chiar acest fapt ar fi trebuit să-i facă atenţi pe tovarăşi, dar cinismul lor era atât de mare, încât nu le păsa de nimic. Circula o anecdotă potrivit căreia Ceauşescu, dorind să arate că şi în România există oameni care se opun regimului, a trimis nişte activişti într-un mare combinat să provoace o revoltă. Au adunat mii de muncitori în curtea fabricii, a luat unul dintre ei cuvântul şi a spus:
- Tovarăşi, de mâine retribuţia va fi micşorată cu 50%.
- Ceauşescu PCR ! au scandat, cu entuziasm, muncitorii.
A doua zi i-au adunat iar şi un activist a luat cuvântul mai convingător:
- Tovarăşi, de mâine nu veţi mai lua nici un ban pentru munca voastră.
- Ceauşescu PCR ! au strigat, cu acelaşi entuziasm , muncitorii.
A treia zi, supărat, activistul care trebuia să producă revolta a spus:
- Tovarăşi, va trebui să vă spânzurăm.
S-a lăsat o linişte mare şi activiştii, bucuroşi, aşteptau să înceapă revolta, când un muncitor mai curajos a cerut cuvântul şi, în aprobarea generală, a întrebat:
- Frânghia o aducem noi, sau ni se dă de la întreprindere?
Acest comportament sinucigaş se accentua pe măsură ce lumea din jurul României se schimba. Chiar activiştii deveniseră blazaţi, îşi îndeplineau sarcinile cu lehamite, o lehamite pe care o transmiteau şi celorlalţi. La începutul anului şcolar a fost convocată conferinţa judeţeană a sindicatului din învăţământ. Am fost anunţat că voi fi ales în biroul judeţean. Alegerile erau formale, de fapt erau aleşi cei pe care-i nominaliza comitetul judeţean de partid, iar prezenţa mea pe această listă se explica nu prin cine ştie ce isprăvi sindicale nemaipomenite, ci prin faptul că trebuia să fie în birou şi cel puţin un nemembru de partid, iar eu răspundeam acestei exigenţe formale. M-am hotărât să refuz, dar nu oricum, ci să iau cuvântul în conferinţă şi să spun că nu vreau să particip la o alegere mincinoasă. Am aşteptat să-mi vină rândul la cuvânt. În sală era o încordare datorată faptului că tovarăşul secretar Olaru, care trebuia să participe din partea comitetului judeţean de partid, nu venise la conferinţă. Rapoartele s-au citit mai mult de formă, erau aceleaşi de fiecare dată, apoi s-au făcut propunerile, care de fapt se ştiau, ar fi urmat luările de cuvânt şi surpriza pe care eu o pregătisem, când a venit tovarăşul secretar. Foarte plictisit, obosit, mai mult îngrijorat de ştirile la care noi nu aveam acces, a mormăit câteva cuvinte şi a cerut să se încheie lucrările conferinţei. Tovarăşii care încă nu au luat cuvântul, printre care eram şi eu, să-l dea în scris pentru procesul verbal ! Evident, m-am lăsat păgubaş, protestul meu nu ar mai fi avut nici un rost. Am devenit astfel membru în biroul judeţean al sindicatului din învăţământ, fără voia mea, dar cu o complicitate dată de sentimentul de inutilitate al oricărui gest de protest.
În lunile care au urmat, acest sentiment s-a amplificat. Mai ales după căderea zidului de la Berlin, care a marcat izolarea totală a României, devenită un fel de Cuba europeană, sentimentul de zădărnicie a oricărei revolte mă făcea să accept totul cu resemnare. Pe la mijlocul lui noiembrie am mers până la Bucureşti, să le duc bani şi mâncare lui Dan şi Oanei, care erau amândoi studenţi. La întoarcere, de la gară m-am dus direct la liceu, unde urma să dorm în secretariat, lângă telefon, deoarece se făcea de gardă în preajma congresului partidului, ca nu cumva duşmanul de clasă, care pândeşte în umbră, să atace instituţiile statului socialist. Această aberantă paranoia era întreţinută cu asiduitate, deoarece amplifica sentimentul de frică, sentiment care, alături de foame şi frig erau instrumentele ideale de îndobitocire a poporului. În alţi ani eu scăpam de această corvoadă: nu eram pe listă, deoarece oricum nu mă duceam, chiar dacă urma să fiu sancţionat. Anul acesta, însă, am insistat să fiu pus şi eu de gardă, m-am instalat în secretariat, am dat telefon acasă şi am spus că-s în Bacău, dar stau în noaptea aceea la şcoală, apoi am răspuns corect la telefonul cu care cineva de la partid verifica prezenţa. Acest gest masochist eu îl consideram un fel de autopedepsire pentru faptul că nu fac nimic, deşi era evident că nimic nu se putea face.
Şi, totuşi, după ce la congresul al XIV-lea a fost reales Ceauşescu, în Timişoara a izbucnit revolta. Nu vreau să discut faptele care au declanşat evenimentele din decembrie 1989, nici cum s-au desfăşurat ele. Ar însemna să adaug şi eu presupuneri la uriaşul val de „mărturii”, „analize”, „comentarii”, care ascunde sub un strat din ce în ce mai gros de dezinformare, intenţionată sau nu, adevărul. Ascultam cu înfrigurare ştirile de la radio Europa Liberă, apoi am urmărit ce spunea televiziunea noastră, dar nu speram că va veni sfârşitul. Într-o zi am primit telefon că sunt convocat de urgenţă la sindicat. Eram toţi din birou, dar nu ştiam pentru ce am fost chemaţi. De la partid a venit tovarăşul Dorneanu, un activist mai mărunt, care a spus că avem sarcina să organizăm în şcoli mitinguri unde să condamnăm dezordinile pe care huliganii din Timişoara le fac de câteva zile. Eu de la radio ştiam că nu-i vorba doar de nişte dezordini pe care le fac huliganii, de aceea am spus că problema de la Timişoara nu-i o problemă sindicală, deci noi nu putem să organizăm nici un fel de adunare. Ceilalţi colegi au răsuflat uşuraţi, ce spuneam eu era foarte logic, deci puteam refuza fără să pară că ne solidarizăm cu Timişoara. Dezorientat, tovarăşul Dorneanu a spus că „va raporta” refuzul nostru şi a plecat. A doua zi s-au organizat în câteva şcoli asemenea adunări, de către unii inspectori sau directori prea zeloşi. Sindicatul, însă, a rămas departe de manifestările antirevoluţionare organizate de partid.
11 noiembrie 2009
Abonați-vă la:
Postări (Atom)